Plecam la Balcic!


A venit si iulie 1936. Suntem in plina vacanta mare. Maine plecam la Balcic toti patru. Tata se va intoarce dupa doua zile inapoi. Ne conduce numai pana acolo. Va fi imbracat in uniforma alba de ofiter, tinuta de concediu.
Mama, Alice Dimancescu, va conduce prima serie a Coloniei de la mare, de la Balcic.
Noi doi, copiii - Sanda (2 ani) si cu mine (7 ani) - abia asteptam plecarea. Astazi dimineata mama m-a luat cu ea in oras, la ultimele cumparaturi. Am fost la Cartea Romaneasca si la Galeries Lafayette. Peste tot vitrinele parca sunt vesele si ele: mingi colorate pentru mare, felurite costume de baie pentru plaja, ratusti si lebede gonflabile din cauciuc si o diversitate de forme din tabla modelata pentru cozonacii din nisip. Parca toti vanzatorii stiu ca ne zorim si ca plecam maine. Mama ne cumpara sandale si sosete colorate pentru joaca.
Se lasa seara si acasa parintii au terminat cu greu sa ne faca bagajele: doua baloturi de format cubic din panza groasa crem cu barete si catarame late pentru inchizatori si cateva genti de mana. Mai tarziu, ordonanta lui tata, Florea, alearga la Depozitul Sanitar ca sa aduca in fata casei noastre doua taximetre. Unul pentru noi, familia, al doilea pentru Florea si imensele colete care nu intra in portbagajul masinii si ocupa locuri de pasager.

La orele 10 seara, pleaca trenul nostru la care avem bilete rezervate la vagonul de dormit clasa a II-a. La Medgidia vagonul nostru va schimba ruta (de Constanta) si ne vom indrepta de-a curmezisul Dobrogei, catre Bazargic. De acolo vom lua o cursa auto spre litoral, spre Balcic (40km).

Dupa plecarea trenului din Gara de Nord, m-am bucurat sa-mi aleg patul de sus si obosit fiind, am adormit. La traversarea Dunarii pe Podul de la Cernavoda, tata (Nelly Dimancescu) m-a trezit si mi-a spus sa ma uit pe geamul compartimentului, fara sa cobor din patul meu. Afara era o noapte splendida, cu luna plina, iar jos printre zabrelele podului metalic, din mersul trenului, se zarea inotand pe apa lucie a Dunarii, un card de lebede cu refleze argintii.
La ora 5 dimineata in racoarea neprietenoasa a zorilor m-am trezit bosumflat din amorteala somnului intr-o gara care nu-mi spunea nimic. Pe jos, insotiti de un hamal, ne-am indreptat cu totii sa luam un mic autobuz spre Balcic. Tot mai departe trenul cu vagonul de dormit parasea gara Bazargic, mergand spre statia terminus de langa frontiera cu Bulgaria.

Am facut an de an (ultima data chiar in 1940, in ajunul cedarii Cadrilaterului) acest drum si de fiecare data nu simteam unde se termina realitatea si unde incepe senzatia iluzorie. Soseaua dinspre Bazargic coboara de la nivelul podisului din Cadrilater spre Balcic si asta era cert. Cu cat ne apropiam de Balcic se vedea marea in toata splendoarea ei albastra, ca o pronuntata coasta inclinata de deal, sub care noi inaintam amenintator. In acest moment simteam ca marea avea sa se reverse peste sosea. Desigur doar o iluzie.

Un comentariu:

  1. Absolut minunat sentimanetul trait cand cobori pe soseaua dinspre Bazargic, in Balcic. Il pot confirma si eu, chiar si in ziua de azi te tulbura vederea albastrului nesfarsit, in care parca te scufunzi. E ca un miraj - te farmeca pt todeauna :)
    Madalin, Bucuresti, 29 ani

    RăspundețiȘtergere

Three Column Modification courtesy of The Blogger Guide