Generalului Zwiedineck a fost insarcinat de Regina Maria ca om de incredere pentru administrarea Castelului Bran. Generalul se ocupa de tot domeniul regal (Cotroceni, Peles, Balcic si Bran) si a indeplinit aceasta misiune si dupa moartea Reginei (1938) pana in 1941 (un an dupa pierderea Balcicului).
Dupa 1941 se va face o redistribuire de atributii. Generalul Zwiedineck, devenit mandatarul personal al Printesei Ileana, va fi inlocuit de Carol Gutman, fost administrator general al Palatului Balcic.
Dupa 4 ani, pe 15 decembrie 1945, maiorul din Jandarmerie Ion Cioarba este numit director al Administratiei Casei Altetiei Sale Imperiale (calitate in care reprezinta si apara interesele Domnitei Ileana in fata oricarei institutii publice si particulare).
Bunul meu prieten Mircea Mavriki isi aduce aminte de un episod petrecut la castel.
“Era in august 1941. Aveam aproape 13 ani. Fusesem invitat la Bran de Domnita Ileana impreuna cu mama. Familia imperiala petrecea prima vara in România de cand fusese Ileana exilată de Carol. Generalul Zwiedineck nu mai avea functie la palat, dar isi luase cateva zile de concediu ca sa poată accepta invitatia Domnitei in calitate de prieten al familiei. Mama a stat numai un weekend, eu am mai ramas inca o saptamana. In fiecare dimineata toata lumea se aduna in curtea interioara, in ordinea varstei si importantei, asteptand coborarea gazdei, care venea negresit la ora 8:30 sau 9, nu mai tin minte exact. Ultimul inaintea ei era Zwiedineck, care dadea mana cu toti ceilalti insirati pe un rand la usa sufrageriei.
In prima zi il aveam la stanga mea pe Radu Dimancescu, coleg de clasa cu mine în ultimii cinci ani, si el un fin al Domnitei. Zwiedineck venea tot din stanga, dar ajungand in fata lui Radu, acesta i-a intins el mana. Zwiedineck s-a uitat la Radu cu o privire severa si i-a spus: “Pe tine nu te-a invatat nimeni ca atunci cand ai de a face cu o doamna, o persoana mai in varsta sau un superior trebuie sa astepti sa ti se ofere mana inainte de-a o intinde pe a ta?” Pentru mine asta a fost o lectie pe viata! Si o amintire cu recunostinta pentru Zwiedineck. Nici pe mine nu ma invatase nimeni cum să dau mana. Probabil fiindca din timiditate nu intindeam mana, iar apropiatii mentori credeau că cunosc regula”, incheie Mircea Mavriki marturisirea. Episodul mi-l aduc aminte perfect. Si pe mine m-a marcat. Voisem probabil sa par mai degajat ca deobicei, in sinea mea nefiind un mare indraznet, la fel ca si Mircea.
Educatia si instruirea celor 6 copii era facuta de Frau Koller, o doamna in etate, de Frualein Gretl, doica si in sfarsit, de doamna Diaconescu, fosta guvernanta la Cotroceni, acum locuind la Brasov.
Un fel de factotum se intrunea in calitatile administrative ale domnului Ion Soare. Acesta era castelanul oficial care rezolva orice, oricand. Tot el era un desavarsit conducator auto, plimba copii in excursii de agrement, schimband de la caz la caz limuzinele.
Servea masa in ordine ierarhica, cu tabietul obisnuit, pe stanga sau pe dreapta. Purta o tinuta de lacheu, dupa toate regulile protocolare. Batea cu un buzdugan invelit in piele talerul de bronz al gongului, in curtea castelului, pentru a vesti reunirea tuturor la cele trei mese care se serveau zilnic. Facea personal legatura intre bucatarie (in care doamna Soare conducea mai multe taranci din Bran, angajate ca bucatarese) si sala de mese a lui Mircea cel Batran, situata la parter langa intrare sau in logia terasa de la etajul 1.
Mai era un lacheu care servea bauturile si felurile de mancare, dirijat de castelan.
Din anii ’30 si pana in decembrie 1947, dupa luarea cinei se obisnuia sa se dipute cu multa pasiune un joc de societate. Numai in prezenta Domnitei si a sotului sau Anton de Habsburg (atunci cand era in tara) si avand alaturi persoane din anturaj (generalul Zwiedineck, secretarul Grossman si mai tarziu Bittermann), prieteni si invitati (printre care Letitia Lucasievici, Vera Asker si Alice Grunau). Jocul se numea Capitaly si era cunoscut din Bucuresti ca o varianta a jocului binecunoscutului Monopoly. Fiecare din cei de mai sus, in functie de temperament risca mai mult sau mai putin la acest partide, iar pentru mine, ca martor ocazional si niciodata tolerat la un joc considerat de “oameni mari”, era fascinant sa aud rostite numele unor proprietati celebre la vremea lor si sumele “tranzactionate”.
In serile cand dormeam la castel, stateam intr-o camera de sub turnul cel mai inalt, iar sora mea statea intr-o camera langa cea a mamei din turnul rotund, din stanga (pe fatada sudica a castelului, sensul dinspre Rucar).
Fiecare din noi aveam fobiile noastre. Sanda fusese initial inspaimantata (avand si cosmaruri) de liliecii care aveau “cuiburi” sub streasina turnului, desi fusese asigurata ca nu sunt asa de rai si nu ii vor intra in par. Eu, desi mai mare, eram nelinistit daca afara era o furtuna puternica. Constient de inaltimea la care ma aflam, si destul de neincrezator in paratrasnet, urmaream fulgerele, si daca erau urmate imediat de tunete imi dadeau de inteles ca sunt foarte aproape… Adaugand si zgomotul produs de cele trei moristi cu armonica de pe turnuri hotarirea de a ma refugia in camera Sandei pentru a o “proteja” era ca si luata. Ma simteam mai in siguranta langa ea si cu mama alaturi si in scurt timp ma gandeam ca de fapt eu sunt cel care are grija de ele in caz ca s-ar intampla ceva rau…
In fiecare sambata seara, cand arhiducesa Ileana se intampla sa fie la castel, cu atat mai mult cu cat era prezent si arhiducele Anton de Habsburg, tineretul branean (celibatar sau casatorit) avea portile deschise. Pe intrarea dinspre hanul Lukas (singura intrare folosita in prezent pentru accesul la muzeu) tinerii intrau in voie in parcul situat langa Casa de Ceai. Aici aveau loc baluri dansante, cand toti cei prezenti se bucurau de ritmurile valsurilor si ale melodiilor celebre ale vremii. Cel mai satisfacut era Anton de Habsburg. Acesta se intretinea cu fiecare branean, vadind o disponibilitate lejera. Aproape de fiecare data cucerea titlul de cel mai bun dansator de vals, lucru deloc de mirare, fiind un nobil austriac. Dansa ca un fulg avea o energie debordanta, desi de multe ori era venit direct de pe front in scurte permisii de razboi, dupa un drum obositor.
Arhiducele era jovial si glumet si cu noi copiii, care ne jucam in curtea castelului langa Casa de Ceai. Impreuna cu Grossman ne culegea unul cate unul (Stefan, Dominic, Alexandra si Minola, Radu si Sanda Dimancescu, fratii Nicky si Alex Romalo) si ne depunea in vasele uriase de lut ars plantate langa alei. Dupa ce ne “tasam” intre noi, luand “forma vasului”, ne scoteau din nou la “aer”.
[foto: arhiducele Anton de Habsburg, Alexandra - arhiducesa de Austria, Alice, Sanda si Radu Dimancescu, Bran/1939]
In iulie 1944, arhiducele Anton de Habsburg, ofiter al aviatiei de vanatoare germane (campaniile din Polonia, Franta si Norvegia), este exclus din armata in urma unei disponibilizari oficiale, avand libertatea de a se reintoarce in mijlocul familiei, in Romania. Hotararea de excludere fusese luata in urma atentatului esuat de la Rastemburg (20 iunie 1944), Hitler nemaiavand incredere in corpul ofiteresc provenit din zona nobilimii, a “von”-ilor.
Imediat dupa 23 August ‘44, dupa ocuparea Romaniei, Stalin cere Regelui Mihai arestarea arhiducelui si tratarea acestuia ca prizonier de razboi, cu toate consecintele. Dupa negocieri cu Casa Regala, se obtine pentru arhiduce un regim de domiciliu obligatoriu la Bran.
Prin efectele Conferintei de Pace de la Paris (decembrie 1946 - ianuarie 1947) privind soarta prizonierilor de razboi germani, arhiducele devine cetatean austriac si i se ridica regimul de domiciliu fortat. Regim ce fusese incalcat de arhiduce pentru 48 de ore in anul 1944, cand cu un avion
Fieseler Storch proprietate personala, camuflat si inchis intr-un sopron de la marginea Tohanului Nou a reusit sa se aventureze, pilotandu-l personal, peste linia frontului in miscare, pana la fostul domiciliu de la Castelul Sonnberg, zona (Viena si imprejurimi) inca neocupata de armata sovietica.
Pe 13 septembrie 1927, yahtul Isprava
(foto), avand-o la bord pe Domnita Ileana
(posesoarea unui brevet de navigatie) insotita de suedeza Vera Asker
(profesoara universitara si in acelasi timp o sportiva desavarsita) a plecat
la orele serii de la debarcaderul din fata Palatului Regal pentru o plimbare
“sub luna” si in “acorduri de vioara”. Echipajul Ispravei era completat de
cinci ofiteri de navigatie de pe canoniera regala Stihi.
(scrisoare trimisa de Domnita Ileana mamei mele pe 16 septembrie
1927)
Dupa lasarea intunericului, ca din senin, s-a dezlantuit o furtuna cu valuri
foarte mari si vant in rafale. Dupa ore de lupta dramatica cu marea, Isprava a
ajuns in largul portului Cavarna, unde, epuizati, cei aflati pe yaht au fost
salvati de
Arta, vapor
comercial german (2.452 t), construit in 1922 si proprietate a North German
Lloyd Company (NGL). La scurt timp toti cei sapte au fost preluati de
canoniera regala Stihi, cu care s-au intors la Balcic. Isprava si cei aflati
la bord fusesera dati disparuti pe parcursul noptii.
Imprejurarile dramatice prin care a trecut Isprava in acea noapte au generat
un puternic spirit de camaraderie intre cei aflati la bord. In amintirea
aventurii nautice mentionate, Domnita Ileana a oferit fiecarui participant o
placheta comemorativa din bronz masiv
(foto Alex Grunau) pe care erau inscrise:
data, ruta (Balcic-Cavarna), initialele participantilor (I=Ileana, V=Vera
Asker, […]) si numele celorlalte doua vase implicate in finalul fericit al
intamplarii: Arta si canoniera Stihi. Silueta Ispravei pe valurile marii era
insotita de un motto: “In timp de soare si de furtuna – Leali si prieteni”.
Inainte de plecarea din tara (1948), Domnita i-a daruit mamei mele exemplarul
ce ii apartinuse. Placheta, se afla si astazi in pastrarea lui Vlad Grunau,
fratele meu, alaturi de multe alte amintiri de suflet. Exemplarul apartinand
Verei Asker a fost pierdut in vara anului 1944 in urma unui bombardament
american cu bombe incendiare, cand casa familiei Mavriki situata pe strada
Mexic la numarul 25 a ars complet. Profesoara universitara de educatie fizica
Vera Asker ramasese in tara la inceputul anilor ‘20, la solicitarile
generalului Emil Palangeanu, pentru a activa la ANEF si IMEF. Casatorindu-se
cu colonelul D. Mavriki, va avea un singur copil, Mircea (n.1928), botezat de
Domnita Ileana. Aveam sa fiu coleg si prieten cu Mircea la scoala primara nr.
30 (Monetariei) si la liceu Titu Maiorescu. In anul 1940 Vera Asker intra in
diplomatia suedeza. Va parasi definitiv Romania in anul 1949. Isprava era
numita de Domnita "cuibul plutitor". Locul unde strangea cu drag micile
cadouri primite, initiative la care raspundea prompt, semnandu-se uneori si
"mama Puffy" sau numindu-i pe bunicii mei "mamitica si tatica Grunau". In
toate corespondentele trimise de la Palat, chenarul negru al hartiei marca, la
modul simbolic, doliul de un an de dupa moartea
regelui Ferdinand
(iulie 1927).
.JPG)
