Ultima dorinta a lui Costica Grunau

Nenea Costica Grunau, necasatorit – ocupand o vila mare cu etaj in parcul Domenilor (pe strada Aviator Mircea Zorileanu) era fratele bunicului meu, Paul Adolf Grunau.
Dusese o viata de holtei. Facea regulat gimnastica si era intotdeauna elegant imbracat, emanand prospetime. Era la curent cu evenimentele politice si cu intrigile en vogue, frecventand de o viata clubul Tinerimii din pasajul Comedia (vis-à-vis de Palatul Telefoanelor), un club elitist, cu multe figuri snoabe, trecute demult de varsta … tineretii, unde toata ziua se juca bridge si poker.
Ceea ce il caracteriza pe nenea Costica era talentul infailibil de bun conesseour si de fermecator cuceritor al sexului slab, ramanand la fel de nestatornic cand se punea problema casatoriei.
In ultimele zile, ca un facut, mama il vizitase, cei doi fiind foarte apropiati, mai ales ca nenea Costica fusese unul din putinii membrii ai familiei care au inteles-o cand in 1943 a luat hotararea sa se recasatoreasca cu inginerul Casin Popescu.

Mi-a parut foarte rau cand am aflat de disparitia lui ca urmare a unei sincope cardiace neiertatoare. Eram la Bran (1946) cand ne-a parvenit stirea de la mama mea, Alice Grunau, devenita acum Popescu. Mama conducea Colonia A.C.F. din al treilea sediu, situat in curtea familiei Chitu Porteanu (zis si Blanaru’) din Poarta Bran.
Mama primise o cutie cilindrica de 40 cm inaltime, vopsita kaki, tip militar, folosita pentru filtrul mastii de gaze. Cutia continea cenusa de la incinerarea lui nenea Costica Grunau. “Urna” ne statea acum la dispozitie pentru ultima lui dorinta expresa: aruncarea in valtoarea vantului de pe inaltimile abrupte ale Varfului Omu.
Fara sa fii fost alpinist, nenea Costica fusese un turist convins si un mare iubitor al muntelui si al naturii.

In zorii acelei dimineti de august, alese de noi, cei din familie, am pornit la drum: Alice Grunau Popescu, Sanda Dimancescu si Radu Dimancescu. Era un cer senin si un sentiment vag si nemarturisit parea sa ne incerce pe noi, urmasii lui nenea Costica Grunau.
Constientizam din ce in ce mai intens responsabilitatea noastra de a-i indeplini ultima dorinta. Mergeam de putin timp si deja ajunsesem la cladirea din Poarta Bran ce separa drumurile marcate de culori diferite: stanga Clincea (6-7 ore) si dreapta (Ciubotea) (tot 6-7 ore). Am ales prin Ciubotea, unde dupa depasirea zonei paduroase, patrunzand in zona alpina cu pasuni si jnepenis, ajungeam intr-un cazan de stanci uriase si grohotis, incremenite subit poate din epoca glaciara. Cerul incepuse sa se innoreze. Faceam eforturi sa inaintam rapid, constransi de intunericul prematur ce se instalase. Un vant dusmanos batea puternic si mergand ne gandeam ca trebuie sa gasim un “balcon” pe peretele podisului la care ajunsesem. Deodata a inceput sa fulgere si in scurt timp sa trazneasca. Ne-am dat pe loc seama ca nu are rost sa mai cautam o pozitie mai buna, desi mai aveam pana la Varful Omu, destinatia propusa initial. Eu purtasem pana atunci cutia metalica. Presati de vremea potrivnica care se dezlantuise, la prima deschidere spre valea de jos am luat decizia sa ducem la bun sfarsit misiunea pe care ne-o asumasem. Fiecare a avut un mic rol la trista dar demna ceremonie: Sanda a aruncat capacul “urnei”, eu am aruncat cenusa, iar mama la final a aruncat ce mai ramasese din cenusa si corpul urnei. Un zgomot macabru amplificat de ecoul vaii s-a pierdut in haul acoperit de tunetele asurzitoare ce se declansasera. Aveam impresia staruitoare ca nenea Costica s-a suparat pe noi, dandu-si a doua oara sfarsitul!

Obiectivul nostru fiind atins, am facut din acest moment cale intoarsa. Fugeam spre intrarea in padurea de sub zona alpina pentru a ne adaposti de ploaia care urma sa inceapa. Printre stancile izolate, trasnetele cadeau in jurul nostru, corpurile noastre putand fi o tinta oricand. In sfarsit, am intrat in padure, chiar in momentul in care o aversa deosebit de puternica a inceput sa cada cu furie. Am continuat sa fim tinta trasnetelor, de data asta prin intermediul copacilor pe sub al caror desis alergam la vale. In iuresul nostru spre Bran, ne-a prins amurgul, ploaia asezandu-se constant ca intensitate. Ca sa nu mi se ude echipamentul, am avut nechibzuinta sa il introduc in rucsac, ramanand in slip tot drumul spre Poarta Bran. Nu am racit, dar in schimb am avut dureri cumplite de mijloc si spate. O saptamana intreaga am fost retinut la pat. Toata misiunea noastra a durat fix 14 ore.

[foto: impreuna cu sora mea, Sanda, in 1945, intr-o excursie spre Omu prin Ciubotea, cu un an inainte de a urma acelasi traseu pentru a indeplini ultima dorinta a lui Costica Grunau]