Curtea si anexele Castelului

Castelul era deservit de doua intrari amplasate spre nordul si sudul soselei nationale Brasov - Campulung. Pe aceste intrari urca cate un drum abrupt si pietruit. Odata ajunse sus si stationate, carutele, automobilele sau camioanele trebuiau sa coboare pe drumul opus, neexistand spatiu suficient pentru o manevra de intoarcere. Portile erau in permanenta inchise si pazite de cate un soldat din garda castelului.

Intrarea dinspre nord (accesul principal) era situata langa cladirea masiva a vechiului Han Lukas (cofetarie si librarie in anii ‘70-’90, astazi inchis) unde soseaua venita dinspre Brasov face un cot de 90 grade.

Dupa poarta, pe dreapta, urma gradina castelului. Pe o lungime apreciabila se deschidea un tunel de trandafiri cataratori, crescuti pe suporturi metalice in forma de bolti. Drumul din lespezi de piatra si suprafetele de iarba proaspata cu flori impestritate in diverse culori erau marcate de prezenta autoritara a unor vase mari de lut ars.

O poteca serpuieste pana la un mic lac cu maluri taluzate, amenajat tot in timpul lucrarilor realizate de arhitectul Karel Liman.
Lacul era populat cu lebede. Intre acestea si cainii de la Castel exista o mare rivalitate. La “bataliile” la care am asistat eram fascinat de modul cum profitand de “alonja” gaturilor lungi si prin atacuri surpriza soldate cu muscaturi, lebedele ii tineau la respect pe cainii de pe mal, care initiasera in mod zgomotos atacurile si erau cotati drept favoriti la prima vedere.

[foto: Casa de Ceai si lacul cu lebede]

In apropiere este Casa de Ceai, cladire construita in forma de “L” pe o structura din lemn cu acoperis din sindrila napadita in exces de un covor de muschi. Exista un funicular cu un traseu pe o lungime de 200 m pana la Castel. O mica cabina (1x1x0,8 m) aducea de la castel alimente precum: cacao cu lapte, cafea cu frisca, ceai cu lamaie, oua rascoapte, miere, dulceata, cozonaci, fursecuri etc.
Intr-o zi din vara lui 1941, domnul Soare face receptia cabinei expediate de la bucataria castelului. Pe langa alimentele sosite de sus, descopera in cabina si un pasager clandestin: Dominic. Fiul Domnitei, in varsta de patru ani, se strecurase neobservat in cabina funicularului fiind primul si singurul pasager consemnat vreodata pe aceasta “cursa”. Chiar in fata fratelui sau, a surorilor sale si a noastra, a copiilor invitati, Dominic a primit o “corectie” de la mama sa, Domnita, speriata de ce ar fi putut sa se intample.

Prima articulatie a cladirii Casei de Ceai ingloba un coltar mobilat tineresc (banci fixe cu spatare continue la pereti si o masa dreptunghiulara. Imediat langa, o alta masa comuna, tot dreptunghiulara, cu scaune si spatare stilizate pentru adulti.
Dupa ce se servea ceaiul, de multe ori doar un pretext de eticheta, tineretul trecea in gradina din fata pavilionului unde urma o atractiva partida de crocket. Copiilor Domnitei si copiilor invitatiilor li se alaturau, de obicei, si cele doua persoane masculine ale gazdei: arhiducele Anton (persoana foarte putin protocolara) si unul din secretarii particulari ai Domnitei (Eberhath Grossman sau Arnold Bittermann).
Regulile erau in aparenta simple. Participau maximum 8 jucatori. Fiecare era reprezentat in joc de o bila de lemn proprie (de marimea unei mingi de tenis) si o crosa in forma de ciocan, ambele impreganate cu cate o culoare. Pe rand, fiecare concurent avea dreptul la cate o lovitura cu crosa prin care trebuia sa-si propulseze propria bila. Aceasta urma obligatoriu un circuit inchis in care avansai numai trecand prin portile in forma de U rasturnat, confectionate din metal. Se juca pe un teren plat de aproximativ 20 x 6 metri, acoperit cu gazon tuns scurt.
In paralel cu partidele de crocket, persoanele adulte se retrageau in a doua articulare a cladirii, un salon spatios dotat cu canapele si fotolii. Daca era vreme frumoasa, persoanele vizitatoare traversau salonul, iesind in directia gradinii unde se asezau pe sezlonguri si fotolii pliabile. Aici Domnita Ileana si cate o somitate din lumea literara, artistica, crestina sau filosofica aveau posibilitatea sa se exprime in fata auditoriului, la randul lui tot elitist, in cadrul unor dialoguri, comunicari sau reflexii interesante, pe durata a 2-3 ore.

Mergand mai departe de lac, spre intrarea in tunelul liftului construit in 1937 in fostul put al Castelului, exista o casa din grinzi de lemn, constructie stil vagon cu un cerdac inchis. Cladirea adapostea musafirii ocazionali, neprevazuti. Am stat si eu acolo o noapte, impreuna cu mama si sora mea, intr-un an cand Domnita isi intarziase neprevazut sosirea la castel.
In anii ’70 mica constructie cu aspect de cabana era locuita de fiul fostului castelan Soare, impreuna cu familia sa (sotie si doua fete). Printr-o intamplare fericita erau inca tolerati in acel spatiu. In anii ’80 li s-a pus in vedere sa elibereze casa si s-au mutat intr-o casa de langa parcul din centrul Branului.

In parcul Castelului, in portiunea dinspre drumul national, s-a construit in 1945 asa numita Casa de Iarna, cladita din piatra si lemn, avand un stil de vila cocheta. Avea parter, doua etaje si mansarda cu invelitoare cu pante rapide, fiind proiectata de decanul Facultatii de Arhitectura din Bucuresti – Titus Evolceanu (presedintele Turing Clubului, club cu cabana centrala la Pestera Ialomicioara).
Incepand cu anul 1946, familia principesei Ileana si a arhiducelui Anton s-a retras pe timpul iernii din castel, folosind Casa de Iarna.
Din 1949 cladirea isi schimba denumirea in Casa de Creatie, fiind frecventata de oamenii de arta ai noului regim.

In afara parcului Castelului, in apropierea intrarii dinspre sud a castelului, se gaseau cladirile aferente vamii, avand parter si etaj si datand din timpul stapanirii austro-ungare. Constructiile au fost transformate si adaptate imediat dupa 1920 pentru folosinta corpului administrativ. In timpul celui de al doilea razboiului mondial, in timpul campaniei din est, cladirile respective au fost folosite numai pe durata miezului iernii de catre familia Domnitei, aceasta retragandu-se cu cei sase copii (mai putin arhiducele).

Langa corpul administrativ, se aflau amplasate garajele, in numar de doua, cu o capacitate de 8 automobile. Arhiducele Anton era un pasionat specialist al motoarelor, fiind si un mecanic desavarsit. O mare parte din timp si-l petrecea la garaj. Pe aici au trecut urmatoarele masini (din ce imi mai amintesc eu):
-Chrysler Imperial de 16 cilindri cu 9 locuri (2 strapontine), fosta proprietate favorita a Reginei Maria, cumparata intr-un final de ex-ministrul Radu Portocala
-Lincoln Zefir visiniu si cu cauciucuri albe
-Hupmobile
-Hudson, Plymouth, Buick
-Ford decapotabil (8 cilindri in V) si

-Packard-ul generalului Zwiedineck

[foto: Domnita Ileana sosita cu
Hupmobile-ul la via Radalicella]

In iulie 1940, in ajunul Dictatului de la Viena am fost printre pasagerii Chrysler-ului Imperial. Plecam intr-o excursie la Pestera Dambovicioara. Castelanul Soare conducea masina. Langa el statea fiul cel mare al Domnitei, Stefan. Pe strapontinele din spate stateam impreuna cu Dominic, pe o parte, iar Alexandra si Sanda, sora mea, pe cealalta parte. In spate stateau Frau Koller, Fraulein Gretl si Minola. Mai mult decat vizita in pestera m-a impresionat o constructie pe sosea, in dreptul localitatii Fundata. Era vorba de o “sicana” construita prin prelungirea peretilor stancosi care flancau soseaua cu doua parapete groase din piatra zidita, avand trei metri inaltime. Cele doua ziduri ajungeau pana pe axul soselei si erau decalate intre ele la aproximativ 4 metri distanta. Putea sa treaca o singura masina care facea o manevra cu viteza foarte mica pentru a ocoli cele doua parapeturi zidite. Domnul Soare ne-a explicat ca este vorba de un obstacol rutier menit sa intarzie inaintarea armatei ungare in caz ca ar fi atacat Tara Romaneasca. Caracterul militar al sicanei era dat si de prezenta a doua santinele.

Am amintit mai devreme de hidrocentrala [foto] de pe raul Turcu care deservea Castelul. Apa captata din raul Turcu era dirijata printr-un apeduct placat cu dale catre uzina electrica. In verile calduroase, ma racoream impreuna cu Nicu Soare (baiatul castelanului) in prima parte a apeductului, avand grija sa nu fim prinsi de curent si tarati catre portiunea acoperita cu dale. Un alt loc de scaldat era chiar langa mica hidrocentrala, unde ne aruncam in valtoarea apei de dupa stavilar.

Click aici pentru afisarea
ultimelor capitole (18-27) !